IEROMONAHUL JUSTIN DĂNILĂ: „ÎN JURUL PĂRINTELUI JUSTIN TE SIMȚEAI PLIN DE BUCURIE ȘI FOARTE LIBER”
ÎNTÂLNIREA CU PĂRINTELE JUSTIN
Bună seara, tuturor! Vreau mai întâi să mulțumesc Părintelui Justin care mi-a arătat că dragostea lui nu are granițe și ne-a adus aici, pe noi toți, împreună în seara aceasta. Aș dori să conturez portretul Părintelui așa cum pot eu în cuvintele mele.
Aș începe mai întâi prin a vă spune cum l-am cunoscut eu pe Părintele Justin. Când aveam 13 ani, am venit pentru prima oară în Mănăstirea Petru Vodă, acolo unde era Părintele Justin. Motivul pentru care am ajuns la mănăstire a fost că trebuia să particip la un botez împreună cu familia mea. La sfârșitul botezului am intrat în chilia Părintelui Justin să iau binecuvântare. Atunci când am intrat, Părintele a exclamat: „Eh, băiatul ăsta e bun de seminar”. Iar la plecare, când am cerut binecuvântare, mi-a zis: „Du-te, că o să vii înapoi!”. Și, în vacanța de vară, preotul duhovnic la care mă spovedeam, m-a rugat să stau o săptămână la mănăstire la Petru Vodă, pentru a învăța rânduielile din altar, ca să-l ajut la Sf. Altar, să fiu băiat de altar. I-am spus că accept, dar să mai meargă cineva cu mine ca să nu mă plictisesc. Am mers cinci până la urmă. Am mai fost cu încă patru prieteni de ai mei și când am intrat în chilia Părintelui, a exclamat: „Eh, unul dintre voi rămâne aici”. Și a avut dreptate, pentru că până la urmă am rămas doi în mănăstire.
Așa că la sfârșitul săptămânii, când au venit părinții să mă ia acasă, Părintele era în curtea mănăstirii și m-a întrebat dacă persoana de lângă mine e tatăl meu și l-a luat foarte din scurt și hotărât: „Băiatul dumneavoastră rămâne aici la mănăstire”, iar mamei i-a spus la fel. I-a chemat apoi în chilia sa și le-a explicat că el o să mă pregătească ca să mă dea la Seminar și că pentru a-mi continua studiile, trebuie să rămân la mănăstire. A fost destul de greu pentru părinți. Eram trei frați acasă, dar au acceptat și așa am rămas în mănăstirea Părintelui.
În cuvântul maicii starețe s-a spus că Părintele a făcut în cadrul mănăstirii o școală de copii și un azil, așa încât pot să spun că eu am făcut parte din prima generație de copii în școala pe care a făcut-o acolo. Dat fiind faptul că am avut ocazia să-l cunosc de la o vârstă mai fragedă, pot spune că Părintele mi-a ținut locul de tată, de prieten, de frate și de tot ce aveam nevoie în fiecare etapă a vieții mele. Știa să-ți respecte foarte mult libertatea și în jurul Părintelui te simțeai plin de bucurie și foarte liber. De multe ori, poate nu eram prea cuminte la mănăstirea de maici și mai mergeau maicile la Părintele ca să-i spună să mă certe, să mă mustre, însă Părintele cu foarte multă dragoste îmi dădea câte un dar și cu asta termina mustrarea lui. Cu aceeași dragoste am văzut că primea pe oricine îi călca pragul chiliei.
În 2010 când Părintele Justin s-a îmbolnăvit și a ajuns pentru prima dată la spital la Cluj, am avut ocazia să-i fiu mai aproape și să-i devin ucenic mai apropiat de chilie. Iar într-una din zile, Părintele m-a chemat la el și m-a întrebat: „Ce spun eu când îl văd așa pe patul de suferință?”. Bineînțeles că i-am răspuns: „O să vă faceți bine și o să reluați lucrarea dumneavoastră cu oamenii”. Iar el mi-a zis: „Eh, Justine, vezi tu cât de greu se desparte sufletul de trup? Am făcut biserici, am botezat, am cununat, am spovedit, dar un singur lucru, te întreabă Dumnezeu: Cât de mult ai comunicat cu El prin rugăciune?”.
Așa încât am văzut rugăciunea Părintelui zi de zi, cu aceeași râvnă, cu aceeași dragoste față de slujbe și îți crea impresia că slujește Sfânta Liturghie ca și cum ar fi fost pentru prima dată, întotdeauna cu foarte multă evlavie și cu frică. Îl vedeai pe Părintele când lua Sfântul Trup în palmele sale, că înghițea Sfântul Trup cu foarte multă smerenie și întotdeauna cu lacrimi.
N-aș vrea să lungesc cuvântul pentru că e deja foarte târziu. Vă mai spun doar că a rămas la sufletul meu un răspuns al Părintelui Justin. Într-un interviu cineva l-a întrebat cum a primit după cei 12 ani de pușcărie, pe următorii patru. Iar Părintele a răspuns: „Am considerat că primii 12 ani mi i-a dăruit Dumnezeu să învăț să iert pe cei care mă prigonesc și următorii patru, să învăț să-i iubesc”. Cred că suferința pe care a avut-o în pușcărie, l-a făcut să se dăruiască întru totul celuilalt. Viața lui a fost o continuă jertfă și sacrificiu pentru aproapele. Avea întotdeauna răspuns pentru fiecare întrebare și știa să-l pună pe fiecare pe drumul lui. A fost implicat întotdeauna în problemele societății. A avut o poziție clară, fermă, categorică, fără să fie dură.
Și ca să răspund părintelui Petru la întrebare, Părintele a scris mai multe articole despre pecetluire și pentru că am citit scrierile Părintelui Paisie, consider că erau întru totul în același sentiment, astfel încât dacă pentru părintele e mult mai ușor pentru că are deja scrierile Părintelui Paisie traduse în greacă, să le citească și să le aplice ca și cum ar fi și răspunsul Părintelui Justin. Și Părintele considera că în vremurile pe care le trăim noi, e foarte important să rămânem uniți și ultimele trei cuvinte ale sale au fost: „unitate, smerenie și ascultare”, astfel încât îndemna să rămânem cât mai mulți uniți, să formăm comunități în jurul nostru și mai ales în jurul preoților și întotdeauna încerca să impulsioneze preoții să nu rămână în starea de „căldicei”, pentru că ei sunt cei care oferă pulsul comunității.
Aș încheia cu un îndemn de rugăciune către Părintele Justin pentru că e atâta haos și panică în jurul nostru acum și sunt convins că îl veți cunoaște pe Părintele Justin, doar chemându-l în rugăciunile dumneavoastră. Din proprie experiență pot să spun că e la fel de grabnic ajutător ca și Sf. Mina. Consider că martirajul pe care l-a avut Părintele în pușcărie în perioada comunistă și nu doar el, ci și toți martirii din țară, au câștigat foarte mare trecere înaintea lui Dumnezeu, de aceea cred că toți, care l-am cunoscut pe Părintele, suntem datori să-l luăm în viața noastră ca model de mărturisire, de jertfă și de dragoste.
ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE CU PĂRINTELE JUSTIN
Avea o dragoste pe care o simțeai imediat ce îi treceai pragul chiliei. Simțeai că în scaunul în care stătea Părintele așteptând oamenii, e un om care te cunoaște dintotdeauna, care te înțelege și care îți oferă tot ceea ce ai nevoie ca să fii împăcat. Întotdeauna avea răspuns la fiecare întrebare, la fiecare problemă a fiecărui om și răspundea cu o siguranță care te făcea să fii convins că acel cuvânt vine direct de la Dumnezeu.
Aș spune despre o minune de a Părintelui pe care aș încadra-o în virtutea dragostei și a milei pe care a avut-o și anume că în luna februarie, în ziua în care ne pregăteam să mergem la spital, Părintele nu se simțea bine, iar noi cu toții încercam să-i spunem că trebuie să ajungem la spital. El, însă, insista că mai are de făcut un Sf. Maslu. Și ne-am străduit să găsim numărul de telefon la care să sunăm și să spunem că Părintele nu se mai simte în stare să meargă la Maslu. Și am găsit pe un bilețel un număr scris de Părintele Justin, dar din care lipsea o cifră. Am luat la rând cifrele de la 1 la 10 cu gândul că poate o să dau de persoana la care trebuia să mergem și cu toate acestea încercarea mea a eșuat. Oarecum, noi eram și mai revoltați pentru că persoana la care trebuia să mergem era un polițist care nu era așa de apropiat de Dumnezeu și ne gândeam că jertfa Părintelui era mult prea mare în momentul acela pentru acea persoană. Am pornit la drum cu Părintele spre familia despre care v-am spus și când am ajuns acolo ne-am apucat de Sf. Maslu.
La sfârșitul slujbei, soția polițistului a venit și i-a mulțumit Părintelui Justin, spunându-i că ea l-a rugat pe soțul ei să meargă la Părintele, pentru că avusese un accident și fusese în comă la spital și că în momentul în care soțul ei a intrat în chilia Părintelui și i-a spus problema ei, l-a văzut la capul ei pe Părintele citindu-i o rugăciune. După ce i-a citit rugăciunea, Părintele i-a și zis: „De acum ești bine!”. Și din acea zi a revenit acasă, la familia ei. Așa am realizat și noi de ce am ajuns la acea familie în ziua în care Părintele trebuia să meargă la spital.
Am să trec și la următorul gând despre râvna Părintelui Justin. Stând cu sfinția sa în ultimii săi ani de viață, aveam un program foarte greu și, deși eram mai mulți, nu reușeam să facem față programului Părintelui. Primea oameni în fiecare zi până pe la 12 noaptea și la ora 1 mergea întotdeauna la slujba de noapte. Eu, fiind o fire mai slabă, mă rugam uneori că poate Părintele va dormi în noaptea asta și nu voi mai merge la slujbă. Într-o iarnă ningea foarte tare afară și viscolea. Pe Părintele, din cauza neputinței de a merge pe jos până la biserică, îl duceam și îl aduceam cu mașina. Așa încât, dacă am văzut că ninge și viscolește atât de tare afară, mi-am zis că în seara aceea mă voi culca liniștit pentru că sigur nu vom ajunge la slujbă. Însă la ora 1 fix, l-am auzit pe Părintele dând cu cârja în podea și strigând: „Să mergem la biserică!”. M-am dus și i-am zis: „Părinte, afară ninge tare și viscolește. O să vă duc, dar sigur nu o să vă pot aduce. Eram sigur că îl voi convinge să se culce înapoi. Dar Părintele a zis: „Foarte bine, Justine. Pregătește calul, mergem cu căruța!”. Așa încât m-am dus să curăț mașina, ne-am dus și ne-am întors cu mașina. Avea o râvnă deosebită pentru slujbele bisericești și oricât ar fi fost de obosit nu putea să lipsească de la slujbă. Și uneori, pentru dragostea ce o avea, îmi spunea: „În noaptea asta, nu mergem la biserică”, dar în seara următoare îmi spunea: „Dacă nu mă duci în noaptea asta, mă usuc sufletește”.
O altă minune de care aș aminti e cea a părintelui Ștefan Mindea. În decembrie 2012 am fost în America la părintele neurochirurg Ștefan Mindea și soția dânsului mi-a spus că aflase de curând că el are o boală foarte gravă. Ne-am pus cu toții la rugăciune, am făcut un Sf. Maslu, l-am anunțat și pe Părintele Justin și așa am decis ca în ianuarie să ne întoarcem împreună cu părintele Ștefan, la Părintele Justin. După întâlnirea cu Părintele Justin și cu binecuvântarea lui, părintele Ștefan a aflat că a fost vindecat prin minune de boala pe care o aflase.
O altă minune a fost când într-una din zile a intrat în chilia Părintelui un domn cam de 40 de ani și i-a dat Părintelui un pomelnic. Părintele s-a uitat peste pomelnic și a zis: „Doar atât?”. Erau 10 lei ca sumă în pomelnic. Și omul, săracul, a scos portofelul și a mai dat încă o dată bani. Și Părintele a continuat: „Mai ai bani în portofel?”. Și a continuat așa până când omul acela i-a dat toți banii din portofel. Apoi Părintele a oprit primii bani pe care i-a dat acel om și pe ceilalți i-a dat înapoi. Iar domnul acela a început să plângă și a zis: „Am înțeles. Mă voi duce acasă și voi da datoria înapoi”.
Selecții din cuvântările susținute cu prilejul prezentării cărții „Ο Γερων Ιουστίνος – Ζωή θυσιαζόμενης ἀγάπης” (Părintele Justin – O viață de dragoste jertfelnică, Ed. Athos, 2019, Atena), la Centrul de Studii Patristice, din Marousi Atena, precum și la Centrul duhovnicesc al Bisericii Sfânta Treime din Pireu, februarie, 2020)
Material preluat din Revista Ortodoxă Atitudini, Nr. 64
Sursa originală aici:
