Biserica Sf. Gheorghe Coroiu
Biserica Sf. Gheorghe, din satul Petru Vodă, situată pe un mic platou pe dreapta pârâului Coroiu la confluența cu pârâul Largu, își are istoricul ei.
Locuitorii acestei așezări, ca de altfel locuitorii tuturor satelor și cătunelor de pe Valea Bistriței de la Broșteni până la Bicaz, sunt ardeleni statorniciți aici după anul 1761, după Decretul împărătesei Maria Tereza, aplicat cu minuțiozitate de generalul Bucow, care avea drept scop consolidarea nației și dispariția Sfintei Ortodoxii din Ardeal. Atunci românii ardeleni au fost siliți să treacă la catolicism sau la greco-catolicism, bisericile le-au fost dărâmate cu tunul sau făcute scrum prin incendiere, iar un număr mare de lăcașuri de cult ortodoxe au fost date în proprietatea uniaților. O parte însemnată dintre românii ortodocși care au considerat că sufletul este o avere mai mare decât pământul sau casele, au trecut munții spre Moldova sau Muntenia, în frunte cu preoții lor, întemeind mici așezări sătești și construind o bisericuță în care să se roage după legea strămoșească. Din acest punct de vedere, istoria satului Petru-Vodă se aseamănă izbitor de mult cu istoria satului Diaconești, in care s-a ridicat Mănăstirea cu același nume. Mai multe detalii despre această istorie zbuciumată, aici.
Atunci, multi au trecut Munții Carpați și s-au așezat pe Valea Muntelui, la început în locuri retrase, departe de calea de acces, pentru a nu fi găsiți de gărzile militare ale habsburgilor, care îi urmăreau, sau de poterele domnitorilor fanarioți, care îi priveau cu suspiciune. Sub trecătoarea Petru Vodă, pe valea pârâului Largu, s-au așezat câteva familii în frunte cu preotul Toader și preoteasa Elena. După mărturiile tradiției locale, părintele ar fi fost fratele călugărului de la Mănăstirea Neamț lacob Stamati, venit tot din Ardeal, care va ajunge în înalta demnitate de Mitropolit al Moldovei. După alte mărturii, preotul Toader este fiul lui Ioan, care la rândul său este fiul lui Alexandru Stamate. Al doilea fiu al lui Stamate, pe nume lacob, ajunge mitropolit al Moldovei, Ioan rămânând preot la biserica de pe Pârâul Coroiu.
Preotul Toader și puținii săi enoriași așezați aici între munți cu turmele lor au zidit o bisericuță din piatră, cu ziduri groase, în stil moldovenesc, dar cu meșteri aduși din zona Mureșului. Este singura biserică din piatră zidită atunci de ardelenii așezați pe Valea Bistriței, deoarece celelalte bisericuțe sunt din lemn, ca, de pildă, cea de la Grințieșul Mare, de la Galu, de la Farcașa (acestea se păstrează încă în forma lor originară). Preotul Toader și preoteasa Elena, cu o credință foarte puternică, au zidit biserica din Petru Vodă cu ajutorul unui boier din Iași, pe nume Coroi, al cărui fiu, Gheorghe, murise la vânătoare pe aceste meleaguri. Așa se explică numele cătunului și al pârâului Coroiu ce trece prin preajma bisericii, precum și hramul Sfântul Gheorghe pe care îl are lăcașul respectiv. Aici, pe locul acestei biserici, fusese înainte o bisericuță de lemn în care călugării de la Mănăstirea Neamț, care pășteau turmele prin aceste locuri ce aparțineau vestitei mănăstiri voievodale, se adunau pentru slujbă în duminici și sărbători. Sub influența binecuvântată a acestor călugări cu viață îmbunătățită – în plin curent paisian – preotul Toader s-a călugărit luând numele Toma, iar preoteasa Elena prin călugărie și-a luat numele Iuliana. Chipurile lor sunt pictate în interiorul Bisericii ca tablouri votive.
Clopotnița și pridvorul au fost zidite între anii 1812-1818, sfințirea bisericii făcându-se în 1823. Clopotnița bisericii este din piatră și s-a ridicat în 1818 când s-a înfundat pridvorul spre partea de apus. Clădirea bisericii e din piatră și cărămidă, sistemul de boltite vădește influența bisericilor lui Ștefan cel Mare, cu exteriorizare dreptunghiulară. Ferestrele pronaosului sunt caracteristice sec. al XVII-lea. Icoanele și zugrăvelile tâmplei sunt de natură balcanică din secolul al XVIII-lea. Biserica de lemn a fost strămutată în satul Blăgești de pe Șiret. Important e faptul că la această biserică, atât de izolată, fiul preotului G. Coroamă înființează prima școală, ce funcționează între anii 1897-1924, în casa acestei familii. Intre anii 1912-1926, cât a fost paroh preotul Ioan N. Petrescu, s-a ridicat casa parohială, trapeza de lemn, s-a tencuit și văruit biserica și clopotnița. La 1955 se construiește agheasmatarul și se începe în biserică pictura de către Varahil Moraru, terminată în 1959. Varahil Moraru a fost asistentul lui Nicolae Tonitză atunci când celebrul pictor a pictat interiorul Bisericii de la Mănăstirea Durău. A fost, de asemenea, frate de călugărie cu Părintele Justin, căci tânărul Iosif a intrat frate la Durău in 1936, când încă se mai lucra la pictură.
Pentru că acești creștini ortodocși au plecat din Ardeal de dragul credinței lor și au avut preot care i-a condus ca Păstorul cel bun, precum și influența monahilor de la Mănăstirea Neamț, unde se simțea cu putere curentul paisian, au lăsat drept moștenire urmașilor o credință curată, puternică, vie, manifestată în toate laturile vieții și păstrată peste generații până astăzi.
Părintele Justin a avut o evlavie deosebită față de străbunii ardeleni așezați aici în numele credinței ortodoxe, căci plecarea în bejenie pentru păstrarea credinței înseamnă tot atitudine mărturisitoare. Iată ce spune el:”După 1700 au venit aici ardelenii care au refuzat uniația și s-au așezat pe Valea Bistriței, venind până aproape de schit (Schitul Călugăreni), iar călugării au fost nevoiți să se retragă în lavra de la Neamț”. Același lucru îl știm și din cuvântul ținut la sfințirea mănăstirii din data de 8 noiembrie 2005 în care argumentează că unul dintre multele motive ce l-au determinat să înființeze Mănăstirea Petru Vodă a fost reînvierea tradiției monastice pe aceste meleaguri și dorința păstrării credinței puternic mărturisitoare a celor veniți de peste munți, din Ardeal.
Dintr-un asemenea sat provenea Părintele Justin, care a constituit temelia formării sale duhovnicești, și în vorbirea sa face referire cu mult drag la toate acestea. Părintele a oferit satului ceea ce satul i-a oferit lui. Și anume: satul i-a oferit o credință puternică, pe care Părintele și-a însușit-o și a cultivat-o la cotele cele mai înalte, ca apoi, la rându-i, el să împărtășească și credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), în perioada șederii sale la Mănăstirile Secu sau Bistrița și mai ales după întemeierea Mănăstirii Vodă în preajma satului natal. Purtând asemenea dragoste satului natal, dar și satului românesc în general, a remarcat mai târziu în nenumărate rânduri că „satul a fost vatra în care s-a plămădit fibra neamului, în sat românul a fost la el acasă. Orașele au fost împânzite de neamuri de tot felul, dar în sat, acolo unde și truda a fost mai mare, a trăit românul muncind din greu, prea rar numai pentru sine”. Această concepție despre sat este specifică perioadei interbelice și subliniată de multi oameni de cultură, între ei și Simion Mehedinți despre care Părintele pomenea cu sfântă venerație. Iată ce zice el: „Satul […] e unitatea de măsură a vieții neamului. Tipică pentru noi e numai cultura săteanului, ca una care a asumat secol după secol caracteristicile esențiale ale neamului întreg”.
Bibliografie:
- Viața Cuviosului Părinte Justin Pârvu, Preot Vasile Păvăleanu, 2005, Editura Doxologia.